Sufletul-mi ca o liana ce se agata ...de nimic

Astept cu sufletul zbuciumat ...
Milioane de fantasme si regrete,pareri de rau si melancolie bruta. Mila,repulsie ,incrancenare,revolta si peste toate, un sentiment ascutit de frustrare.
Tot acest amestec mocirlos imi inlantuie inima si creierul ,acum la cateva zile de cea mai mare sarbatoare a omului.... Al dracu de insidios si marsav e sentimentul asta de frustrare...! Cred ca nu e nimic mai iritant si poate dureros(aici am unele rezerve), decat sa te roada trairile astea parjolitoare.
De ce in the name of God nu putem fi sinceri cu cel de langa?
De ce se invoca mereu lipsa de comunicare si niciodata nu se face nik pentru rezolvarea acestei probleme capitale intr-o relatie?
De ce meschinaria ne invenineaza sufletul?
De ce preferam sa ne ascundem nemultumirile si impotentele sentimentale dupa valuri de nepatruns?
De ce gasim acel ALTCEVA in exterior si nu incercam sa-l creem in interiorul propriei relatii?
De ce incercam sa schimbam persoana de langa dupa nevoile egoiste ale propriului EU?
De ce,atunci cand nu mai gasim vraja inceputului in relatia pe care o taram insangerata pe catafalcul principiilor bolnave si normelor sociale defecte,nu avem curajul unei discutii sincere care sa dezlege amiabil "catarii de la caruta"?
De ce cautam motive ?
De ce-i punem celuilalt in carca toata vina, fara sa ne gandim ca poate si in el palpaie un suflet,asa necioplit,rudimentar,cum o fi...dar totusi suflet?
De ce pornim intr-o relatie mintind???...99,9% dintre viitorii "iubiti" isi insira vrute si nevrute la inceputul relatiei!
De ce nu putem sa rationam?...tot ce se construieste pe minciuna,indiferent cat de "nevinovata"ar parea ....se darama mai devreme sau mai tarziu.Si cu cat mai tarziu,cu ata mai dureros!
De ce trebuie sa inventam o poveste atunci cand el(ea) realizeaza ca (l)-ai mintit(-o),transformand un neadevar intr-unul poate mult mai neplacut? Am la "de ce-uri" pentru o viata intreaga.
Chiar...,de ce juri cand strambatatea cuvintelor rostite iti arde baierele inimii?
De fapt pe cine mintim cand mintim?...pe cel de langa ?
NU, ne mintim pe noi si ne declasam,ne anulam ca si caracter,chiar daca nu ajungem poate niciodata sa constientizam acest lucru.
Cum poti sa te uiti in ochii celui cu care ai impartit atat de multe lucruri exceptionale si vanandu-i greselile, sa i le reprosezi, bucurandu-te ,perfidic ,de faptul ca practic in convingerile lui tu esti unica victima?... si poti "evada" linistit?
De ce asa zisa dragoste ne transfigureaza,ne schimonoseste interiorul?
Viata in doi a devenit o lupta machiavelica de-a cine sa fie ,in final,prostul satului!
Cum poti spune cuiva ca l-ai iubit si nu i-ai gresit si bla-bla-bla-uri d'astea martzafoice ,cand tu ai fost duplicitar? Dragostea adevarata(daca nu cumva nu-i decat un concept nascocit de filosofi sa nu se plictiseasca) ar trebui sa ne infrumuseteze,sa ne omoare pornirile animalice si sa usuce semintele otravii care dualizeaza esenta omului (ura, minciuna ,falsitatea...etc) Dar lucrurile nu stau deloc asa in viata reala. Citeam deunazi ca filmele romantice deformeaza conceptul de iubire si pe cel de sex.Acolo prima "inlantuire" este perfecta...placuta,,fara prezervative,fara teama de boli si de sarcina...fara spaima care o gatuie pe tanara fecioara.
Mare adevar!
Treziti-va bunii mei!...,lumea reala e maronie,maladiva chiar.N-are nik din poezia filmelor,care de altfel sunt facute pentru a calma frustrarile,surogate efemere si diluate uneori prosteste. Nici marile povesti de dragoste din literatura n-au fost atat de pure pe cat par.Filtrul caracterelor boeme a estompat paludeshul cotidianului.
Vrem sa ideatizam IUBIREA,avem nevoie de colaci de salvare pentru marele naufragiu al sufletului... ufff "indeletniciri omenesti cat sunteti de efemere!!!"
Si dupa ce se sfarseste romanta,devenim egoisti, egocentrici si rai!!!
Nu mai putem sa pastram momentele sublime acolo unde ar trebui sa le fie locul...in iatacul bine ferecat al inimii si memoriei,in coltisorul rezervat momentelor care infrumuseteaza pana la urma viata. Transformam totul...,ce a fost frumos devine gri-murdar,persoana care reprezenta icoana diminetelor in doi,devine mama tuturor relelor...
Cat de frumos e sa nu mocirlesti ce odata ti-a fost drag!
Cat de uman e cel ce-si cere iertare ca a fost umilit,ranit,mintit!
Cat de sublim este gestul de a nu improsca la randul tau cu mizerii,spaland cu propriile lacrimi negrul greselilor celuilalt.... Ore cati pot raspunde crestineste ?
Doare al dracului de tare cand realizezi ca n-ai fost decat un obiect frumos colorat, mutat de ici-acolo,in vitrina cu trofee...
Sa te dezbraci de caracter?....merita sa-ti pui cenuse in cap?
Realizezi ca ai fost "popa-prostu" si-ti vine sa te razbuni.
De ce e mai usor sa faci asta decat sa ierti si sa incerci sa-ti suturezi ranile,trecand mai departe?
De ce e asa ciudata firea umana?
De ce scriu yo toate chestiile astea aici?...ca o metoda de defulare?
Am yo dreptul sa va incarc ,macar pt o secunda,memoria si poate inima cu trairi spasmodice? Nu-i si asta masura egoismului?
"Ce minune ca esti ,
Ce mirare ca sunt...,
Doua cantece diferite, lovindu-se, amestecandu-se, in doua culori ce nu s-au vazut niciodata..." Sa aveti cu totii,buni,mai putin buni,onesti,mai putin onesti....cu totii ...Liniste sufleteasca !
...si lasati Lumina sa se cuibareasca in suflet,indiferent ce gaseste acolo!!!!!!!!!!