Principii, calități, virtuți,...hai-da-deh.! Să faci parte dintr o clică oarecare!!
Așa l aș parafraza amar și ironic, firește, pe Telemaque. Și muritorul de rand o ia ad literam. Sau, mai degraba, e reflecția unei societăți de o omogenitate patologică incredibilă...în rău.
Omul nu e nicidecum o ființă complexă. Asta i o găselniță filosofică necesară umplerii unor tomuri de hârtie.
Individul are două linii directoare în viață. Lipsa de sinceritate, inclusiv față de el însuși, și răzgânditul. De aici se nasc toate celelalte trăsături ale sale.
Ca să poți fi acceptat trebuie să ai o toleranță incredibilă. Să fii dispus să compătimești și să nu îndrăznești să dai sfaturi.
Oare de ce orientalii recomandă detașarea de persoanele care se plâng în continuu?! De ce ne povățuiesc să nu promitem la bucurie și să nu "blestemăm" la necaz?! De ce insistă că suntem ceea ce gândim, mâncăm, iubim?!
Nu cumva știu ei calea?!
Și de ce nouă ne sunt la îndemână fățărnicia, masochismul?
Avem prieteni doar de interes, iubim doar din interes, acționăm , în general, doar mânați de egoism. Suntem vanitoși și vindicativi. Iar victimizarea este prima noastră natură!
Păi cu așa o zestre genetică, aproape, ce pretenții putem ridica?
E realist să ne întrebăm de ce ni se întâmplă lucruri? Nici nu o facem. Sau dacă se întâmplă, raspunsul, menit sa ne mângâie instinctul de conservare și să ne cauționeze, este unul singur: soarta!
Pentru că nu putem accepta că suntem sursa răului, căutăm țap ispășitor în misticism. Predeterminarea, intr o variantă exhaustivă, este cheia noastră de boltă. Suntem nihiliști, fataliști și iubim asta. Altfel, ciobanul din Miorita ar fi trăit și astăzi...
Iubim să ne fie rău, fugim de lumină. Ne hrănim cu milă. Facem totul pentru a fi compătimiți, după cum spuneam. Iar dacă cineva nu achisează îl blamăm și l surghiunuim mai ceva ca pe Moise cu poporul său în deșert.
Stoicii ne îndemnau să reintrăm în noi înșine, caci acolo vom găsi bucuria. Yo cred cu tărie că tot acolo aflăm și nămolul care ne sufocă.
Orice schimbare începe din lăuntru. Numai că omul, desi e supus schimbării, morfologic,...spiritual refuză acceptarea acestui adevăr izbăvitor.
Ne e comod în universul ăsta mărunt și meschin în care putem fii răi și vicioși, visând în tihnă la izbăvirea proverbială, promisă de un Dumnezeu - singur responsabil de destinul nostru.
Așa l aș parafraza amar și ironic, firește, pe Telemaque. Și muritorul de rand o ia ad literam. Sau, mai degraba, e reflecția unei societăți de o omogenitate patologică incredibilă...în rău.
Omul nu e nicidecum o ființă complexă. Asta i o găselniță filosofică necesară umplerii unor tomuri de hârtie.
Individul are două linii directoare în viață. Lipsa de sinceritate, inclusiv față de el însuși, și răzgânditul. De aici se nasc toate celelalte trăsături ale sale.
Ca să poți fi acceptat trebuie să ai o toleranță incredibilă. Să fii dispus să compătimești și să nu îndrăznești să dai sfaturi.
Oare de ce orientalii recomandă detașarea de persoanele care se plâng în continuu?! De ce ne povățuiesc să nu promitem la bucurie și să nu "blestemăm" la necaz?! De ce insistă că suntem ceea ce gândim, mâncăm, iubim?!
Nu cumva știu ei calea?!
Și de ce nouă ne sunt la îndemână fățărnicia, masochismul?
Avem prieteni doar de interes, iubim doar din interes, acționăm , în general, doar mânați de egoism. Suntem vanitoși și vindicativi. Iar victimizarea este prima noastră natură!
Păi cu așa o zestre genetică, aproape, ce pretenții putem ridica?
E realist să ne întrebăm de ce ni se întâmplă lucruri? Nici nu o facem. Sau dacă se întâmplă, raspunsul, menit sa ne mângâie instinctul de conservare și să ne cauționeze, este unul singur: soarta!
Pentru că nu putem accepta că suntem sursa răului, căutăm țap ispășitor în misticism. Predeterminarea, intr o variantă exhaustivă, este cheia noastră de boltă. Suntem nihiliști, fataliști și iubim asta. Altfel, ciobanul din Miorita ar fi trăit și astăzi...
Iubim să ne fie rău, fugim de lumină. Ne hrănim cu milă. Facem totul pentru a fi compătimiți, după cum spuneam. Iar dacă cineva nu achisează îl blamăm și l surghiunuim mai ceva ca pe Moise cu poporul său în deșert.
Stoicii ne îndemnau să reintrăm în noi înșine, caci acolo vom găsi bucuria. Yo cred cu tărie că tot acolo aflăm și nămolul care ne sufocă.
Orice schimbare începe din lăuntru. Numai că omul, desi e supus schimbării, morfologic,...spiritual refuză acceptarea acestui adevăr izbăvitor.
Ne e comod în universul ăsta mărunt și meschin în care putem fii răi și vicioși, visând în tihnă la izbăvirea proverbială, promisă de un Dumnezeu - singur responsabil de destinul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu