M a întrebat cineva, odată, de ce multe dintre textele mele sunt violente?, de ce instigă, cumva, la ură? Asta, în condițiile în care yo s un tip liniștit.
N am știut să i răspund. Ba chiar am încercat un protest timid.
În fapt, răspunsul e unul simplu și firesc. Pentru că, sub aparenta calmitate clocotește un vulcan. Sunt o fire vorace. Un agresiv-pasiv, cum ar spune o psihologul. Sunt, în același timp, laș și lipsit de combativitate. Altfel, aș lupta cu mine. M aș croșeta în pasteluri, spre devenire.
Folosesc în scrierile mele punitive persoana întâi, plural, pentru că am înțeles că nu s mai bun decât restul. Iar pentru că lașitatea mă împiedică să evoluez, să mi cauterizez rănile, angoasele ies la lumină. Vehemența reprezintă o formă de defulare. Mă biciuiesc prin intermediari, la comun.
Rău e că nici nu sper, nici măcar la nivel subtil, intim, la retorica lui Cioran. Știu sigur că nu voi fi vreodată "atât de pur încât să mă odihnesc în lacrimi de sfânt"...
Astfel, în loc să mi strig nimicnicia la singular, iau martor complice întreaga lume. Și refuz strigătul acuzativ, grav, solemn al lui Nietzsche: infernul sunt ceilalți!
Sunt conștient că e o falsă mutarea a problemei. Deoarece fiecare, la rândul său, devine "celălalt". E o chestiune de perspectivă, iar în cazul ăsta, semantica nu face nici cât o ceapă degerată.
Și uite așa, cel puțin, am proasta meteahnă de a mi recunoaște defectele.
Le îndrept? Nu! Mă complac asemeni tuturor. Iar ca supapă, zugrăvesc în culori maladive. Aștern flori putrede pe pixeli reci.
În esență , sunt un mâhnit visceral, iubitor de viață virtuoasă. Pe care, însă, mă tem s o gust, s o pipăi și să urlu : ESTE !!!
N am știut să i răspund. Ba chiar am încercat un protest timid.
În fapt, răspunsul e unul simplu și firesc. Pentru că, sub aparenta calmitate clocotește un vulcan. Sunt o fire vorace. Un agresiv-pasiv, cum ar spune o psihologul. Sunt, în același timp, laș și lipsit de combativitate. Altfel, aș lupta cu mine. M aș croșeta în pasteluri, spre devenire.
Folosesc în scrierile mele punitive persoana întâi, plural, pentru că am înțeles că nu s mai bun decât restul. Iar pentru că lașitatea mă împiedică să evoluez, să mi cauterizez rănile, angoasele ies la lumină. Vehemența reprezintă o formă de defulare. Mă biciuiesc prin intermediari, la comun.
Rău e că nici nu sper, nici măcar la nivel subtil, intim, la retorica lui Cioran. Știu sigur că nu voi fi vreodată "atât de pur încât să mă odihnesc în lacrimi de sfânt"...
Astfel, în loc să mi strig nimicnicia la singular, iau martor complice întreaga lume. Și refuz strigătul acuzativ, grav, solemn al lui Nietzsche: infernul sunt ceilalți!
Sunt conștient că e o falsă mutarea a problemei. Deoarece fiecare, la rândul său, devine "celălalt". E o chestiune de perspectivă, iar în cazul ăsta, semantica nu face nici cât o ceapă degerată.
Și uite așa, cel puțin, am proasta meteahnă de a mi recunoaște defectele.
Le îndrept? Nu! Mă complac asemeni tuturor. Iar ca supapă, zugrăvesc în culori maladive. Aștern flori putrede pe pixeli reci.
În esență , sunt un mâhnit visceral, iubitor de viață virtuoasă. Pe care, însă, mă tem s o gust, s o pipăi și să urlu : ESTE !!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu