Fragi

" Soarele s-a topit și a curs pe pământ "…

Iată că, după o primăvară cu promisiuni și emoții versatile, după verdele stigmatizat pe palmele unui univers cocoșat, cerul plin de aripi pufoase se rupe în două, lăsând roata grea, de foc, să se rostogolească peste zări.
E anotimpul fragilor înșirați pe pai, la umbră de tufișuri fremătând a viață.
E anotimpul văpăilor de foc revărsate peste dealurile împodobite cu viță-de-vie.
E anotimpul în care respir vrăbiile zidite la strașina casei, și în care mă joc de-a vaț-ascunselea cu fluturii…
Era, odată, vremea vacanțelor, timp beatificat de zei; grija notelor, zgâriate în foile aspre de catalog, precum și sprânceana profului de mate, ridicată amenințător - stuf de abanos prevestitor de grea furtună - toate dispăreau ca prin farmec. Mureau, un pic, momentele crâncene, când ceasul deșteptător mă trăgea de urechi, fluierându-mi fără jena un refren slut:
”scoală-te, scoală-te…puturosule.”
Și în locul lor venea să-mi străbată vintrele…viața. Poftă nemăsurată de viață.
Gustam din plin fiecare clipă de libertate, ca pe cartofii copți de bunica în vatra trosnind de patimile jarului.
Au trecut vacanțele….
Și odată cu ele, au trecut și basmele cu feți frumoși, altoiți în crâng de nuci, pentru ca ielele să nu-i găsească de Rusalii, rătăciți la răscrucea dorului.
S-a prăpădit și calul ‘naripat pe care-I hrăneam seara cu flori de foc pana-i ieșea fum gros pe nări, de se cruceau greierii la sânul ierbii.
Apus-au, de mult, zilele în care împleteam curcubeie în cosițele zânelor.
Din armata de aripi, dăruite de crăiesele bâzâitoarelor, nu mi-a mai rămas decât un fir de praf auriu. Numai bun de suflat peste genele Măriei Sale, Timpul.
Astăzi, aștept vara cu aceeași nerăbdare, numai că ea nu mai vine cu zurgălăii scobiți în tărtăcuțe, iar mierea neagră de brad, care-mi dădea cele " nouăzecișinouă " de vieți , o mai găsesc doar în borcane ștanțate, la colț de mânăstire. Și nu-mi mai gâdilă cerul gurii ca odinioară.
Magia s-a topit. Viețile, toate cele " nouăzecișinouă ", s-au risipit și ele pe sub mustățile pisicilor aristocrate.
Mi-a rămas totuși ceva: ulciorul cu melancolie, care s-a umplut, ștrengărește, odată cu trecerea zilelor. Mai sorb din el din când în când, plictisit de același maraton la care suntem blestemați să luăm startul în fiecare zori de zi.
Știți, Sissif era, în felul lui, un boem. Își cânta rostogolirea anilor în dulce penitență.
De ce să-l plângem?. Nu suntem urmașii săi ?
A venit…și zace, vara. Zace febril pe tâmpla iepurilor de caramel, hăituiți de colțul sticlos al osului de vulpe.
Strâmbă poveste. Tristă cortină. O mișc puțin, în timp ce aplaudați. Trag văluri de nepătruns, pentru ca să nu vă văd falangele mâinilor ce plesnesc, ruginit, în ritmuri sacadate.
Nu mai pot acum decât să încalec stârvul bidiviului, care n-a mai găsit, de mult, in iesle, jăratec.
Cu lancea de fum și coama de vise, mă-ndrept, la trap, pe urmele săpate de condeiul maestrului D’Istraeli. Issac D’israeli.