Ce e val....

In viata fiecaruia se intampla, ca dintr o data, poarta trantita in nas sa se intredeschida, zabrelele sa se dea la o parte, nu ul definitiv sa nu mai fie decat un poate, lumea sa se transfigureze, un sange nou sa ne curga prin vene. Aceasta-i speranta. Si chiar daca stii ca moare la final, momentele alea in care tremuri in asteptare convulsiva sunt nepretuite. Sunt milioane de "daca", de "cum ar fi". Sunt maini nevazute care tin intre degete file de scenarii, uneori de un absurd minunat. Sa vezi dincolo de imposibil, sa atingi cu aripile sufletului incantatiile mirajului unui deznodamant fericit, posibil doar in propria ti minte. Pentru asta merita sa traiesti...sau sa pui capul pe catafalcul de margean al deznadejdii.

Obsesia Evei

    Îţi mulţumesc pentru că mi faci inima să cânte de fiecare dată când te văd. Îţi mulţumesc pentru că mi agiţi nopţile, chiar dacă asta înseamnă cearcăne și ochi ca vișina.
Îţi mulţumesc pentru că ești ultimul gând înainte de culcare și primul în buza dimineţii. Tu ești centrul micului meu univers, steaua mea polară. Îţi mulţumesc pentru că exiști și pentru că, în zbuciumul existenţei tale, mi ai făcut loc - atât cât poţi, atât cât merit! E deja mai mult decât pot spera acum. 
Și ghici ce?! : în sufletul meu ai de mult un cuib călduţ, în care poţi să râzi, să plângi, să te joci, să iubești...ca n visul tău dintâi. 

                                                                      ***
... Acum, aproape cu evlavie, îți port mirosul suav al trupului tau de femeie neasemuit de frumoasă, nemărginit de dragă. Pe haine, pe piele și cel mai important,...in suflet. Am să l țin acolo un ceas, un veac, o eternitate și încă un pic.

                                                                      ***

"Toate sărutările fetelor au gust de zmeură."

Aforismul lui Tudor Mușatescu ar presupune, dacă ar fi să l iau drept icoană, cum că dulceața, ce va fi săvârșită din aceste boabe de dor, va avea încătușat zbuciumul buzelor tale. Fior dincolo de curcubeu... 🌈

Doruri apocrife

...William Chillingworth povestea undeva, demuuult, despre număratul îngerilor care încap pe vârful unui ac.
Eu stau cu fălcile în palme și încerc, acum, să număr stropii de ploaie care se preling pe verdele de smarald al unui fir de iarbă. Care-i legătura? Evident, niciuna. E doar un exercițiu care-mi permite un moment de reverie.
O data cu abacul ușor redundant, îmi fug prin fața ochilor imagini mai mult sau mai putin estompate, zgâriate de patina timpului. Dar al naibii de plăcute în puțin clarul lor. Și mi-e dor. Într-un mod firesc, septic.
Ce om sănătos la cap n-are nostalgii?! Poate doar prostul :p
Bine, nu pretind că aș fi eu tiparul de sănătate mintală, dar nici nu-s vreun tăntălău, vorba cuiva: " my momma didn't raise a fool. A fucking psycho maybe, but no fool." :p
Și uite că-mi permit să-mi fie dor. Dor de mine, cel cu părul lung, nesăbuit de tânăr și rebel. Dor de dimineața de iulie în care strigam, cât mă țineau plămânii, spre castanii unui loc liniștit din Nord : "la multi ani !". Dor de Bety, singura "balanță" cu care am rezonat total, asta într-o noapte în care ne-am retras pentru a ne certa filosofic, deși în locuința respectivă era zarvă mare- cineva își serba o vârsta. Mi-e dor de Mika, puștoaica "nebună" cu părul de aur, cu care dansam, cândva, la doua din noapte, în plină stradă, la Tic-Tac, și căreia trebuia să-i astup gura cu palma pentru ca să n-o mai audă polițistul cum îl înjura de mama focului. Adică, ce treabă avea el că noi cumpărasem banane și garone bianco la ora aia, iar în loc sa ne vedem de drum, dănțuiam pe asfalt ?! :D
Mi-e dor de multe alte cadâne cu care am petrecut clipe irepetabile, uneori de un cretinism absolut mirobolant, și cărora, din delicatețe, nu le mai pot menționa numele.
Mi-e dor de zgribulitul în doi, în dimineața, aia, aspră de decembrie, pe "podul cu lei" din Budapesta. Dor de ceaiul fierbinte savurat seara târziu la Anna Café, în același oraș al naibii de frumos.(vezi foto). Și de câte și mai câte nu mi-e dor !?!
Dar, vedeți voi, s-a oprit ploaia și, asemeni Sheherezadei, e timpul sa-mi retrag amintirile în cămăruțe tainice de magic alcov.
Ploaia e uneori asemeni unui plâns, un anotimp întreg al regăsirii amintirilor dragi.
Iar dacă am început șirul gândurilor menționând un om de litere, zic să închei cu spusele altuia. De data asta unul autohton- Cioran, Emil Cioran: " gândurile cele mai adânci și cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi ".
...Dacă nouă ni s-au uscat, să plângă ploaia...zic !!!

Omul si umbra sa

Stii, am prostul obicei sa citesc. Uneori imi permit luxul, unii ar spune chiar aroganta, sa recitesc randuri de margean din literatura clasica. Fara exercitiul asta, cel mai probabil n as fi in stare sa simt lucrurile din jur si sa le percep filigranul cu care ne tes panza vietii.
Suficienta celor care nici macar n au sters vreodata de praf copertile unei carti,...ma sperie si ma dezarmeaza. E perfect posibil sa te strecori printre insiruirea zilelor si asa. Sa porti pe sub camasa un suflet spelb, gol, pe care sa l masori dupa grosimea codrului de paine si a povestilor sordide de alcov. Un fel de bucurie de a trai viermicios, teluric. De fapt, e doar un infinitiv existential blocat intr un soi de redundanta de purgatoriu. Mancat, culcat, sculat, lucrat, mancat, culcat...s.a.m.d
Sa iesi din hatisul purulent si sa deschizi o carte, presupune o asumare desavarsita. E o iscalitura pe un cec in alb. O introspectie periculoasa, deoarece a ti expanda orizonturile inseamna sa ti asumi talazurile care iti vor lovi malurile launtrice. Nu banuiesti ce ti poate trezi in simtirile amortite... Trebuie sa intelegi ca o data cu prima pagina te desparti definitiv de fostul SINE. Descoperi, pasesti pe nou, culegi roade, dar te si ranesti. Iti frigi inima, iti sugrumi creierul. Insa merita.Toate astea aduc stropi de roua divina in sufletul pe care l ai purtat aproape ilegal cu tine.
Si, daca am inceput prin a ma confesa ca recitesc, e firesc sa pomenesc romanul ce mi s a odihnit in palme deunazi. E vorba despre Baltagul, chinuitorul de minti ingenue, deznadajduite in fata babaului numit: bacalaureat.
Lectura, departe de a fi tocmai o plimbare in parc, te provoaca sa te cutremuri in fata simplei cugetari a lui Nechifor Lipan, care, prin gura Victoriei, marturiseste parca atemporal ca "omului ii e imposibil sa si intreaca umbra".
Te provoc sa incepi cu scriitura lui Mihail Sadoveanu. Iar daca, dupa o prima experienta, existenta va inceta sa fie buna cu tine si te va chinui cu tot soiul de intrebari,...continua sa citesti. Poate ca viata nu se rezuma la carti, dar cu siguranta ele sunt mesterul care ii faureste potcoave de aur.
Intr o concluzie usor abraziva, inchei randurile astea cu o zicere a unui alt mare scriitor, care mi a staruit de multa vreme in minte:

„Daca realitatea cotidiana ti se pare saracacioasa, nu da vina pe ea; invinovateste-te pe tine insuti ca nu esti indeajuns de poet pentru a-i pune in lumina bogatia.”
(R.M.Rilke)

Ergo cogito...

"Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin."

***
Pentru ca nu mai sunt "in randul lumii", inregimentat, uniformizat, stalp al societatii, multi, chiar si dintre cei apropiati, ma privesc total indignati. Chiar manie proletara se poate citi in unele priviri.
Ce pot spune?! Aruncati cu piatra, voi cei fara de cusur !
Deocamdata, viata mea n are tumult. E calina si, uneori, duioasa. Si al naibii sa fiu daca n o iubesc din toata firea!!
Pe mine ma sperie planurile. Cincinalele. Sunt stringente, acre chiar, precum o lamaie neatinsa de buzele dulci ale mierii. Plus ca mi se pare o impietate sa reduc viata la o matrice, la o ecuatie matematica. Am urat intotdeauna materia asta. E nesanatos de exacta. Existenta mea nu suporta geometrie. Unghiurile ascutite sau cum or mai fi ele nu se pupa cu lirismul sufletului meu.
Suna livresc? Minunat ! Asta mi e aluatul. De poet vazduhist, care nu da o ceapa degerata pe conformism si materialul bucolic. Mi s fericit in leganatul unui hamac, fluturand in colt de gura cate un pai verde de iarba proaspat cosita. Culegand un hrib, insirand fragi sangerii pe un pai. Cantand seara cu greierii campului sau urmarind jocul secund al licuricilor, care in juma' de vara isi aprind nervos luminitele. Maiastre felinare zugravind vazduhul magic, scluptat intre visele mele si soaptele Lunii...

Trei ceasuri...rele

Azi e marti si tocmai mi s a plans o cunostinta cum ca a avut 3 ceasuri rele.
Cum adica,...rele? Au spart un geam? N au mancat tot din farfurie? Au vorbit urat?
Hm! Nu stiu ce e cu ceasurile astea. Ale mele toate s bune.
La un moment dat, mi a vandut cineva unul cu cuc. Avea si doua chestii ovale, care se balanganeau, sus-jos, pe niste lantisoare, cat era ziua de lunga. Musiul s a jurat ca se cheama pere si ca ajuta cucul sa cucuiasca.
Mofturi. Am facut imediat o tocanita de pasaret cantator cu sotè de pereeee, sa te lingi pe...gingii. Asta pentru ca dintii au cam troznit o data cu bucatura.
Undeva tre' sa fi gresit cu reteta, caci ingredientele erau first class!

Hmmm, sa fi fost ceasul...rau?!