...William Chillingworth povestea undeva, demuuult, despre număratul îngerilor care încap pe vârful unui ac.
Eu stau cu fălcile în palme și încerc, acum, să număr stropii de ploaie care se preling pe verdele de smarald al unui fir de iarbă. Care-i legătura? Evident, niciuna. E doar un exercițiu care-mi permite un moment de reverie.
O data cu abacul ușor redundant, îmi fug prin fața ochilor imagini mai mult sau mai putin estompate, zgâriate de patina timpului. Dar al naibii de plăcute în puțin clarul lor. Și mi-e dor. Într-un mod firesc, septic.
Ce om sănătos la cap n-are nostalgii?! Poate doar prostul
Bine, nu pretind că aș fi eu tiparul de sănătate mintală, dar nici nu-s vreun tăntălău, vorba cuiva: " my momma didn't raise a fool. A fucking psycho maybe, but no fool."
Și uite că-mi permit să-mi fie dor. Dor de mine, cel cu părul lung, nesăbuit de tânăr și rebel. Dor de dimineața de iulie în care strigam, cât mă țineau plămânii, spre castanii unui loc liniștit din Nord : "la multi ani !". Dor de Bety, singura "balanță" cu care am rezonat total, asta într-o noapte în care ne-am retras pentru a ne certa filosofic, deși în locuința respectivă era zarvă mare- cineva își serba o vârsta. Mi-e dor de Mika, puștoaica "nebună" cu părul de aur, cu care dansam, cândva, la doua din noapte, în plină stradă, la Tic-Tac, și căreia trebuia să-i astup gura cu palma pentru ca să n-o mai audă polițistul cum îl înjura de mama focului. Adică, ce treabă avea el că noi cumpărasem banane și garone bianco la ora aia, iar în loc sa ne vedem de drum, dănțuiam pe asfalt ?!
Mi-e dor de multe alte cadâne cu care am petrecut clipe irepetabile, uneori de un cretinism absolut mirobolant, și cărora, din delicatețe, nu le mai pot menționa numele.
Mi-e dor de zgribulitul în doi, în dimineața, aia, aspră de decembrie, pe "podul cu lei" din Budapesta. Dor de ceaiul fierbinte savurat seara târziu la Anna Café, în același oraș al naibii de frumos.(vezi foto). Și de câte și mai câte nu mi-e dor !?!
Dar, vedeți voi, s-a oprit ploaia și, asemeni Sheherezadei, e timpul sa-mi retrag amintirile în cămăruțe tainice de magic alcov.
Ploaia e uneori asemeni unui plâns, un anotimp întreg al regăsirii amintirilor dragi.
Iar dacă am început șirul gândurilor menționând un om de litere, zic să închei cu spusele altuia. De data asta unul autohton- Cioran, Emil Cioran: " gândurile cele mai adânci și cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi ".
...Dacă nouă ni s-au uscat, să plângă ploaia...zic !!!
Eu stau cu fălcile în palme și încerc, acum, să număr stropii de ploaie care se preling pe verdele de smarald al unui fir de iarbă. Care-i legătura? Evident, niciuna. E doar un exercițiu care-mi permite un moment de reverie.
O data cu abacul ușor redundant, îmi fug prin fața ochilor imagini mai mult sau mai putin estompate, zgâriate de patina timpului. Dar al naibii de plăcute în puțin clarul lor. Și mi-e dor. Într-un mod firesc, septic.
Ce om sănătos la cap n-are nostalgii?! Poate doar prostul
Bine, nu pretind că aș fi eu tiparul de sănătate mintală, dar nici nu-s vreun tăntălău, vorba cuiva: " my momma didn't raise a fool. A fucking psycho maybe, but no fool."
Și uite că-mi permit să-mi fie dor. Dor de mine, cel cu părul lung, nesăbuit de tânăr și rebel. Dor de dimineața de iulie în care strigam, cât mă țineau plămânii, spre castanii unui loc liniștit din Nord : "la multi ani !". Dor de Bety, singura "balanță" cu care am rezonat total, asta într-o noapte în care ne-am retras pentru a ne certa filosofic, deși în locuința respectivă era zarvă mare- cineva își serba o vârsta. Mi-e dor de Mika, puștoaica "nebună" cu părul de aur, cu care dansam, cândva, la doua din noapte, în plină stradă, la Tic-Tac, și căreia trebuia să-i astup gura cu palma pentru ca să n-o mai audă polițistul cum îl înjura de mama focului. Adică, ce treabă avea el că noi cumpărasem banane și garone bianco la ora aia, iar în loc sa ne vedem de drum, dănțuiam pe asfalt ?!
Mi-e dor de multe alte cadâne cu care am petrecut clipe irepetabile, uneori de un cretinism absolut mirobolant, și cărora, din delicatețe, nu le mai pot menționa numele.
Mi-e dor de zgribulitul în doi, în dimineața, aia, aspră de decembrie, pe "podul cu lei" din Budapesta. Dor de ceaiul fierbinte savurat seara târziu la Anna Café, în același oraș al naibii de frumos.(vezi foto). Și de câte și mai câte nu mi-e dor !?!
Dar, vedeți voi, s-a oprit ploaia și, asemeni Sheherezadei, e timpul sa-mi retrag amintirile în cămăruțe tainice de magic alcov.
Ploaia e uneori asemeni unui plâns, un anotimp întreg al regăsirii amintirilor dragi.
Iar dacă am început șirul gândurilor menționând un om de litere, zic să închei cu spusele altuia. De data asta unul autohton- Cioran, Emil Cioran: " gândurile cele mai adânci și cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi ".
...Dacă nouă ni s-au uscat, să plângă ploaia...zic !!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu